miercuri, 24 decembrie 2014

Sarbatori de iarna - obiceiuri



Craciunul este polul in jurul caruia graviteaza o multitudine de colinde, urari si tradiţii specifice, care trimit spre vremuri demult apuse, dar ce se regasesc, surprinzator, in contemporaneitate. In folclorul romanesc Colindatul de Craciun este cel mai important ciclu sarbatoresc popular traditional, cel mai bogat si colorat prilej de manifestari folclorice.
 Deprinderea de a colinda, de a saluta cu mare bucurie Naşterea Domnului, de a-L intampina cu urari, daruri, petreceri, cantece şi jocuri este straveche. Colindatul deschide amplul ciclu al sarbatorilor de iarna. Repertoriul traditional al obiceiurilor romanesti desfaşurate cu ocazia Anului Nou, dar si a Craciunului cuprinde colinde de copii, colinde de ceata, cantecele de stea, vicleimul, plugusorul, sorcova, vasilca, jocuri cu masti, dansuri, teatru popular si religios, etc. Cele mai bogate, mai variate si mai stralucitoare din punct de vedere artistic sunt, alaturi de plugusoare, colindele de ceata.

 Adevaratul colindat se desfaşoara in seara şi noaptea de Craciun. Colindatorii se aduna in cete bine randuite. Fiecare grup isi alege un conducator numit de obicei „vataf“ sau „jude“. Colindatorilor propriu-zisi li se alatura cativa flacai cu sarcina sa poarte, in saci si traiste, darurile primite. Pe vremuri, fiecare ceata putea sa ia la colindat numai o anumita parte a satului, avand grija sa nu patrunda in zona ce se cuvenea alteia.
 Odata intrati in curtea casei, colindatorii isi deapana repertoriul inaintea membrilor casei, adunati in prag. Cantecele sunt intotdeauna insotite de dansuri. Dupa ce cantecele si dansurile din fata casei s-au terminat, gazda isi invita colindatorii in casa. Aici, inainte de asezarea la masa pentru ospatul comun, vataful cetei porunceste sa se cante alte cateva colinde. Numarul colindelor depinde in mare masura de rangul gazdei si de belsugul de daruri pe care ea urmeaza sa le ofere colindatorilor.

Plugusorul
Urare traditionala la romani in preajma Anului Nou, plugusorul a pastrat scenariul ritualic al unei invocari magice cu substrat agrar. El e intotdeauna insotit de strigaturi, pocnete de bici si sunete de clopotei, dar plugul adevarat, tras de boi, a fost inlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai usor de purtat, sau de buhaiul care imita mugetul boilor. Textul plugusorului si-a pierdut astazi caracterul de incantatie magica. Recitata intr-un ritm vioi, urarea devine tot mai vesela, mai optimista, pe masura ce se apropie de sfarsit.

Capra
Acest obicei tine, de regula, de la Craciun pana la Anul Nou. Mastile care evoca la Vicleim personaje biblice sunt inlocuite aici de masca unui singur animal, al carui nume variaza de la o regiune la alta: cerb in Hunedoara, capra sau turca in Moldova si Ardeal, borita (de la bour) in Transilvania de sud. In Muntenia şi Oltenia, capra e denumita „brezaia“ (din cauza infatisarii pestrite a mastii) şi obiceiul se practica mai ales de Anul Nou.
 Capra se alcatuieste dintr-un lemn scurt, cioplit in forma de cap de capra, care se inveleşte cu hartie rosie. Peste aceasta hartie se pune o alta hartie neagra, marunt taiata si incretita in forma parului. In loc de aceasta se poate lipi şi o piele subtire cu par pe ea. In dreptul ochilor se fac in lemn doua scobituri unde se pun doua boabe de fasole mari, albe, cu pete negre, peste care se lipeste hartia neagra cu increrituri sau pielea cu par. In loc de urechi, capra are doua gavane de lingura. Pe ceafa are patru cornite, frumos impodobite cu hartie colorata, pe care se afla insirate siraguri de margele. In dosul coarnelor se afla o oglinda care rasfrange foarte mandru lumina de pe la casele unde intra capra noaptea. In cele doua falci de sus ale capului, se pune falca de jos, care se misca in jurul unui cui care nu se vede. Aceasta falca este imbracata la fel ca si capul.

 Sub ceafa este o gaura in care se pune un bat lung de un cot, de care se tine capra. De partea de dinaintea falcii de jos se afla atarnat un clopotel, iar de partea de dinapoi se afla legata o sarma. Daca aceasta sarma se lasa sloboda, partea de dinaintea falcii de jos atarna si astfel gura caprei se deschide. Daca s-ar trage scurt de sarma, gura caprei s-ar inchide printr-o clampaneala seaca, de lemn. Atat batul, cat si sarma sunt acoperite cu un sac de forma tronconica, de panza groasa, care, pentru a sta umflata si a acoperi astfel pe cel ce va tine capra de bat, va clampani-o şi va juca-o, are legate pe dinauntru niste cercuri de sarma sau de lemn.
 Masca este insotita de o ceata zgomotoasa, cu nelipsitii lautari ce acompaniaza dansul caprei. Capra salta si se smuceste, se roteste si se apleaca, clampanind ritmic din falcile de lemn. Un spectacol autentic trezeste in asistenta fiori de spaima. Mult atenuat in forma sa citadina actuala, spectacolul se remarca mai ales prin originalitatea costumului şi a coregrafiei. Cercetatorii presupun ca dansul caprei, precum si alte manifestari ale mastilor (caiutii-feciori travestiti in crai, turca-masca de taur), intalnite in satele romanesti la vremea Craciunului provin din ceremoniile sacre arhaice inchinate mortii si renasterii divinitatii.
 
Sorcova
Apartinand obiceiurilor de Anul Nou, umblatul cu sorcova e mai cu seama bucuria copiilor. Acestia poarta o crenguta inmugurita de copac sau o sorcova confectionata dintr-un bat in jurul caruia s-au impletit flori de hartie colorata. Numele de sorcova vine de la cuvantul bulgar surov (verde fraged), aluzie la ramura abia imbobocita, rupta odinioara dintr-un arbore. Inclinata de mai multe ori in directia unei anumite persoane, sorcova joaca intrucatva rolul unei baghete magice, inzestrate cu capacitatea de a transmite vigoare si tinerete celui vizat. (agroromania.manager.ro)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu